Cristian Moisescu
"Via Veritas Vita"

Ioan Alexandru – poet, cărturar şi om politic creştin

CRISTIAN MOISESCU (profesor de limba engleză, fost primar al Aradului între 1992 – 1996).

Sunt unul dintre participanţii la Revoluţia din decembrie ’89 de la Arad. Dar nu despre acest lucru doresc să vorbesc în spaţiul care mi se acordă cu generozitate în această carte. Mă voi referi doar la un singur amănunt, pe care eu l-am intitulat: „PĂSĂRELELE”.

Era pe la sfârşitul anilor ’50, când tatăl meu, VASILE V. MOISESCU, a fost arestat şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de închisoare pentru credinţa sa în Isus Cristos şi pentru refuzul de a face un compromis cu noua putere instaurată cu forţa de către sovietici.

Îmi amintesc cum în fiecare duminică, după slujba de la biserică, mama mea, Sânziana, obişnuia să meargă în Piaţa de porumbei de lângă vechiul Turn cu apă al Aradului. Deoarece nu avea decât puţini bani pentru a întreţine patru copii, nu-şi permitea să cumpere decât două sau trei păsărele captive, de obicei sticleţi, cărora apoi le dădea drumul, ca simbol al eliberării celor întemniţaţi în închisorile comuniste.

Mama a făcut acest lucru, duminică de duminică, până în anul 1964, când tata a fost eliberat cu ocazia amnistiei generale.

Pe la începutul anilor ’80, când viaţa devenise din ce în ce mai insuportabilă în România, mi-am adus cu duioşie aminte de gestul mamei mele şi am început şi eu să frecventez aceeaşi piaţă unde, la sume relativ modeste, puteai cumpăra sticleţi, scatii, piţigoi închişi în colivii strâmte.

Deoarece nu intenţionam să păstrez păsărelele cumpărate, îi rugam pe cei care le vindeau să mi le pună într-o pungă de plastic. Cu jarul unei ţigări aprinse, ei făceau mici orificii în pungile umflate, unde apoi introduceau păsărelele. Veneam acasă pe bicicletă, ţinând într-o mână punga cu patru-cinci păsărele, pentru a oferi fetiţelor mele, Ariana şi Alciona, care pe atunci de-abia intraseră în clasa I, bucuria de a le elibera, în parcul de lângă Mureş.

Îmi amintesc şi acum feţele lor pline de emoţie şi nerăbdare, când primeau în mânuţele lor de copii păsărelele dornice de libertate. La un semnal, ele îşi deschideau pumnii, chicotind de fericire, în timp ce păsărelele zburau în văzduh.

Am făcut acest lucru, ani de zile, convins că gesturile de felul acesta, oricât de mici, nu pot rămâne fără rezultat.

A sosit apoi anul 1989, cu profundele sale transformări în această parte a lumii. Una după alta, porţile marilor închisori comuniste din Europa au început să se deschidă: căderea Zidului Berlinului, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria. Se părea, însă, că acest val de libertate va ocoli România, una dintre cele mai îngrozitoare temniţe. Exista precedentul Pieţei Tien-An-Men din China.

Am continuat să merg, duminică de duminică, în mica piaţă de păsări şi să sper că gestul meu are un sens. În duminica de 17 decembrie ’89, m-am dus, ca de obicei, în piaţă, unde am văzut doar un singur om ce avea cinci păsărele într-o colivie. Mi-am spus: „aceasta este România, iar păsările suntem noi, cei întemniţaţi” şi, ducându-mi mâna la buzunarul unde ţineam banii, am găsit exact suma pentru cele cinci păsărele captive. Omul mi-a umflat o pungă de nylon iar apoi, cu ţigara aprinsă, a făcut obişnuitele orificii şi mi-a pus, una câte una, păsărelele în pungă.

De data aceasta nu m-am mai dus acasă, la fetiţele mele, ci m-am îndreptat spre sediul Securităţii de pe strada Vârful cu Dor şi acolo, în faţa clădirii, am eliberat, rând pe rând, păsărelele, punându-mi în gând o dorinţă: aceea ca poporul român să devină liber.

Oamenii care veneau de la Piaţa de vechituri se uitau cu mirare la mine, neînţelegând gestul meu. M-am întors acasă cu bucuria unui lucru împlinit.

În aceeaşi dimineaţă, un bun prieten mi-a telefonat spunându-mi, cu vocea sugrumată de emoţie, că la Timişoara a început Revoluţia.

Cred că numai puterea şi îndurarea lui Dumnezeu au făcut să se întâmple şi în ţara noastră ceea ce era de nesperat.

Extras din lucrarea lui Emil Şimăndan „Întrebătorul din Agora – Revoluţia Română din Decembrie 1989 de la Arad” apărută în Editura Fundaţia Culturală „Ioan Slavici”, ediţia a II-a, Arad, 2008.

Articolul a apărut sub titlul – Cu o voce sugrumată de emoţie (pagina 39).